Coloanele
de tancuri sovietice au reușit să ajungă la 25 octombrie 1944 la
frontiera României cu Ungaria și astfel întreaga țară a intrat
în lagărul socialist, noua stăpânire urmând să fie veșnică.
S-a trecut la aplicarea în practică a indicațiilor primite de la
Moscova, personal de la tovarășul Iosif Stalin, și populația a
fost supusă experimentelor inventate de nomenclatura bolșevică și
experimentate pe popoarele sovietice.
Noile
autorități au declarat oficial că se duce o politică de
dezvoltare a regiunii carpatice prin industrializare forțată pentru
a se ajunge la un nivel de trai comparabil cu cel din patria
sovietelor și au început să fie aplicate metodele de muncă de la
est de Prut. Anul 1948 a fost cel în care s-a trecut la
naționalizarea principalelor mijloace de producție și astfel au
fost confiscat de către stat fabricile și mijloacele de transport
ce erau în proprietate particulară. Băncile private au dispărut.
Statul controla totul, dar problema a fost că economia nu funcționa
și țara rămânea în urma țărilor din lagărul comunist și nici
nu se poate face o comparație cu ceea ce era în lumea capitalistă.
Oare cum se explică fenomenul?
Explicația
este simplă precum gândirea lui Stalin și poate fi găsită în
stenograma ședinței Biroului Politic al Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Român din data de 23 septembrie 1948. Se
poate afla din discuții că liderii comuniști au oferit în dar
Albaniei comuniste o locomotivă și un tren întreg. Poate să pară
foarte puțin, dar nu trebuie să se uite că România tocmai trecuse
prin războiul mondial, orașele erau bombardate și partea sovietică
lua tot ceea ce era mai bun și jaful sistematic continua din 1944.
Vinovați de dăruirea trenului și de dezvoltarea schimburilor
comerciale nerentabile au fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș,
Iosif Chișinevschi, Iosif Rangheț, Ștefan Voitec, Miron
Constantinescu, Chivu Stoica și alții
Grav
este că noile autorități își luau obligația să ajute statul de
la Marea Adriatică prin oferirea de produse industriale pentru
dezvoltarea exploatărilor de petrol și a fabricilor de zahăr și
de specialiști în domeniu, dar centrul de putere de la Tirana nu
putea să ofere decât ulei de măsline, măsline și minereu de
crom. Albanezii ar fi preferat să primească totul cât mai ieftin,
în condiții cât mai avantajoase. Erau mulțumiți de ajutorul
oferit de Uniunea Sovietică, stat interesat să dețină baze
militare la Marea Mediterană.
Conducerea
de la București a dezvoltat astfel de schimburi complet defavorabile
din punct de vedere economic cu micul stat balcanic și a fost normal
ca populația să fie lipsită de bunuri și economia să nu
funcționeze. Problema mare a fost că raporturile cu Albania au
rămas până la căderea regimului roșu și astfel s-a tot strâns
datorie externă deoarece mărfurile multe și bune nu ajungeau acolo
de unde ar fi putut să sosească valută forte sau utilaje de
calitate. Ajutorarea statelor comuniste a epuizat resursele destinate
maselor de români.
Regimul
comunist a fost conceput doar să realizeze o dezvoltare industrială
care să asigure aprovizionarea armatei în momentul declanșării
revoluției mondiale, marele război pentru cucerirea planetei urmând
să consume cantități enorme de materii prime și de mărfuri
industriale. Autoritățile impuse cu tancul în anul 1945 au luat
foarte în serios misiunea de dezvoltare a lagărului socialist și
trenul oferit în dar n-a fost singurul sacrificiu făcut de poporul
român pentru îndeplinirea utopiei politice. Nu trebuie să se uite
că erau menținute cartelele alimentare la pâinea cea de toate
zilele.
Foto
sus: Nicolae Ceaușescu, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți
participanți la Congresul al VI-lea al PCR, în februarie 1948 (©
„Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 1/1948)
Mai multe pentru tine…