Poate că vă veți simți surprins de titlul acestui articol. Cum poate fi Curtea de Conturi comparată cu o carte de istorie a neamului? Cu toate acestea, de la înființarea sa în 1864, Înalta Curte de Conturi a înregistrat istoria modernizării României în documentele sale.
Americanii spun: “Urmărește banii!”. În mod similar, menirea Înaltei Curți de Conturi a fost să monitorizeze modul în care banii publici au fost alocați și cheltuiți. Rapoartele și concluziile elaborate cu mai bine de un secol și jumătate în urmă ne oferă o perspectivă asupra apariției unor instituții fundamentale ale statului modern și a costurilor implicate.
Documentele Înaltei Curți de Conturi reprezintă istoria materială a circulației banilor în epoca formării civilizației române moderne.
Curtea de Conturi avea responsabilitatea de a publica o expunere generală despre activitatea sa în fiecare an, cu o lună înainte de deschiderea sesiunii ordinare a Adunării Legislative. Studiind activitatea de control a acestei instituții, putem urmări evoluția României de la 1864 până la desființarea Înaltei Curți de Conturi în 1948.
Documentele întocmite de Curtea de Conturi reprezintă un tezaur de mărturii istorice despre instituțiile și clădirile publice care au contribuit la dezvoltarea României.
Numeroasele controale efectuate de Înalta Curte de Conturi, precum Comptul Academiei de la Sfântul Sava sau Comptul Expoziției de la Paris, oferă argumente solide pentru afirmația din titlu. Aceste documente sunt păstrate cu grijă la Arhivele Naționale și reprezintă o adevărată istorie a cheltuielilor și realizărilor publice din acea perioadă.
La 28 noiembrie 1864, ÎCC a solicitat Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice dosarele și condicele referitoare la noul edificiu al Academiei de la Sfântul Sava. Acestea fuseseră înaintate de fostul Minister al Controlului cu adresa nr. 521 din 21 martie 1864.
Verificarea costurilor pentru construcția Palatului Academiei, făcută de consilierul Curții G. Platon și prezentată Înaltei Curți de Conturi, a condus la Hotărârea nr. 35 din 5 ianuarie 1866. Această hotărâre a decis că gestiunea casierului Dl Costache Cernavodeanu a fost admisă ca sumă a încasărilor de 2.361.839,20.
O atenție deosebită era acordată verificării cheltuirii banului public și recuperării prejudiciilor, inclusiv datoriile zidarilor care au primit bani în avans. Lista pentru recuperarea acestor datorii era semnată de Președintele Curții, Alexandru Romalo.
Controalele erau atât de riguroase, încât socotelile erau notate până la o datorie de 20 de parale.
Anul 1867 a fost anul participării României la Expoziția Universală de la Paris. Documentele Înaltei Curți de Conturi evidențiază eforturile materiale depuse pentru această participare, fără de care prezența țării noastre nu ar fi fost posibilă.
Pavilionul României la Expoziția Universală de la Paris a fost proiectat de arhitectul francez Ambroise Baudry, inspirat din biserica de la Curtea de Argeș și biserica Stavropoleos din București. În interiorul pavilionului a fost expusă o machetă a Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeș, realizată de sculptorul Karl Storck.
La 25 octombrie 1868, Comisia Română pentru Expoziția Universală de la Paris din 1867 a transmis ministerului un tablou de distribuire a sumelor folosite în anii 1865, 1866, 1867 și 1868 pentru participarea României la Expoziție.
În 1883, consilierul Înaltei Curți de Conturi, G. Lahovari, a întocmit Raportul 5269 privind verificările făcute la Contul de cheltuieli pentru prezența României la Expoziția Universală de la Paris din anul 1867.
Suma alocată de Guvern pentru Expoziția de la Paris a reprezentat aproximativ 0,41% din bugetul statului, o cifră care poate fi comparată cu cheltuielile bugetare actuale. În anii ce au urmat declarării României ca regat, Bucureștiul a suferit transformări majore, devenind cunoscut sub numele de Micul Paris și atrăgând tot mai mulți turiști și oameni de afaceri.
Pe lângă clădirile impunătoare de pe Calea Victoriei și localurile cu aer parizian, farmecul orașului era dat și de parcurile și grădinile publice bine întreținute. În această perioadă, Ministerul Lucrărilor Publice a avut grijă să prezinte Înaltei Curți de Conturi compturile de venituri și cheltuieli ale grădinilor publice din Capitală pentru verificare.
Un exemplu concret este adresa nr. 150 din 10 ianuarie 1877, care a inclus compturile de credite delegate pe trimestrele I, II și III ale anului 1876 pentru grădinile publice. Suma totală alocată pentru diverse cheltuieli, precum retribuții pentru personal sau procurarea de mobilier, a fost detaliată în document.
În urma verificărilor făcute de Consilierul Em. Filipescu și referentul I. Episcopescu asupra comptului de venituri și cheltuieli al grădinilor publice, s-a încheiat un raport care a fost înaintat Președintelui Curții. Acest raport a fost analizat de Secțiunea a 2a a Înaltei Curți de Conturi, care a emis o hotărâre în conformitate cu concluziile substitutului de Procuror.
În final, documentul a confirmat încasările și cheltuielile efectuate în anul 1876 fără a evidenția un excedent la sfârșitul perioadei. Astfel, Curtea a luat decizia în conformitate cu recomandările substitutului de Procuror.
Dl. N. Knechtel se declară achitat de operațiunile sale ca șef al Grădinilor Publice din Capitală pe anul 1876 deoarece nu rezultă niciun excedent la 31 Decembrie 1876.
Un aspect esențial în planul de modernizare a României în timpul lui Carol I a fost extinderea și optimizarea transportului feroviar. Încă din 1868, prin Decretul Regal Nr. 1516, a fost promulgată legea care concesiona lui B. H. Strussberg executarea și exploatarea unor linii de cale ferată în țara noastră, inclusiv calea ferată Roman-București-Vârciorova.
Lucrările au început în 1868, iar în aprilie 1870, Carol I nota în memoriile sale că „P. Donici (ministrul Lucrărilor Publice de atunci, n.a.) a constatat că lucrările executate sunt bune și că construcția avansează rapid”.
La 27 decembrie 1870, întreaga porțiune de la Roman la București a fost dată în exploatare, realizându-se astfel legătura mult dorită între Iași și București. Între timp, relațiile dintre Guvern și Strussberg s-au deteriorat semnificativ, iar la 5 iulie 1871, o lege a fost votată pentru anularea concesiunii.
Berlinul a reacționat violent, iar Bismarck, „Cancelarul de Fier”, a amenințat România și a intervenit pe lângă sultan pentru a-și apăra interesele financiare. La 18 martie 1871, s-a aflat că Strussberg a fost arestat în Rusia. La 20 martie 1871, P.P. Carp a fost trimis ca agent diplomatic la Berlin pentru a facilita cointeresarea acționarilor, iar tratativele au avut un rezultat pozitiv.
Societatea acționarilor a contractat cu diferite întreprinderi pentru finalizarea lucrărilor și exploatarea lor, dar la 5 ianuarie 1875, societatea a declarat că a epuizat fondurile. În această situație, Guvernul a propus răscumpărarea căilor ferate concesionate, iar discuțiile erau în desfășurare când țara a intrat în războiul din 1877.
Către sfârșitul lunii septembrie 1879, D.A. Sturdza a semnat la Berlin, din partea Guvernului român, convenția pentru răscumpărare. La 26 ianuarie 1880, legea pentru răscumpărare a fost promulgată, iar Direcția Regală a Căilor ferate Romane a fost înființată, fiind condusă de generalul St. Fălcoianu.
Un dosar referitor la Compturile Căii ferate Roman-București-Vârciorova, pe anul 1880, a fost găsit în fondul înaltei Curți de Conturi de la Arhivele Naționale. Acesta evidențiază preocuparea Direcției Regale a Căilor Ferate Române pentru mijloacele de reparații și întreținere care să permită exploatarea eficientă a transportului pe cale ferată, precum și o balanță eficientă între venituri și cheltuieli. La 10 decembrie 1881, Ministerul Lucrărilor Publice a transmis Înaltei Curți de Conturi, spre verificare, raportul prezentat de Direcția Generală de Exploatare privind comptul definitiv încheiat pe anul 1880.
III. Bilanțul Administrației la data de 31 decembrie 1880, împreună cu anexele a, b, c, d;
IV. Comptul general al Exploatării indicând suma de plată din partea Guvernului pentru acoperirea intereselor și amortizării;
V. Comptul curent al guvernului;
VI. Comptul lucrărilor de îmbunătățiri, procese etc.”.
În primul rând, rezultatul exploatării CFR de către Direcțiunea regală în anul 1880 este prezentat astfel:
venituri lei 16.170.403,36
cheltuieli lei 11.755.147,62
sau un excedent lei 4.415.255,93
Acest rezultat a fost considerat „foarte satisfăcător”, deoarece: „Veniturile acestui an întreceau suma prevăzută prin buget cu aproape un milion, pe când cheltuielile au fost cu un milion și un sfert mai mici decât cele aprobate”.
După ce au fost clarificate unele aspecte cu ministrul, consilierul C. Racoviță, asistat de referentul At. Zmieureanu, întocmește referatul privind examinarea Compturilor Căii ferate Roman-București-Vârciorova, pe care-l înaintează președintelui Curții la data de 28 iunie 1885.
În consecință, Înalta Curte de Conturi – Secția I se întrunește în data de 6 iulie 1885, încheind hotărârea 320.
Țărani români în horă, la început de secol XX
Controlul „socotelilor” la spitalele rurale din țară
În vederea îngrijirii populației rurale, prin intermediul unei legi din anul 1881, au fost stabilite normele de organizare și funcționare ale primelor spitale rurale din țara noastră.
Conform art. 207 din Regulamentul de administrare al spitalelor rurale, acestea aveau obligația de a prezenta conturile de venituri și cheltuieli Înaltei Curți de Conturi, pentru a fi controlate.
De aceea, printre dosarele aflate în fondul acestei instituții, la Arhivele Naționale am găsit câteva care privesc spitalele rurale de la Slatina, Strehaia, Florești, Horezu, precum și Spitalul Rural Nifon din județul Buzău, ale căror socoteli au fost cercetate de ÎCC.
Spitalul rural Nifon din județul Buzău
Din dosarul privind Conturile Spitalului Rural Nifon din județul Buzău pe anii 1884/1885, 1885/1886, reiese că economul spitalului între 1 septembrie 1883 și 18 septembrie 1884 a fost Ion Episcopescu.
După primirea Adresei nr. 869 din 11 februarie 1885 a Ministerului de Interne – Direcția Generală a Serviciului Sanitar privind contul Spitalului Rural Nifon, prin care se face cunoscut că „din gestiunea Dlui Ion Episcopescu nu figurează nicio sumă nejustificată”, președintele Emanoil Grădișteanu o repartizează consilierului Em. Filipescu spre cercetare.
Acesta va încheia două referate: unul pentru perioada 1 septembrie 1883 până la 31 martie 1884 și altul pentru perioada 1 aprilie 1884 până la 18 septembrie 1884. Din al doilea, reținem constatările:
„Având în vedere că după Comptul pe ultimul interval Aprilie – 18 septembrie se aleg:
Din această sumă ce s-a încasat după mandatele notate s-a făcut
Din referat reiese că medicul Spitalului Rural Nifon era Dr. Pastia, căruia i s-a dat din excedentul bănesc suma de „lei 140,29, restul din acomptul primit pe septembrie.” Acest referat va fi analizat în ședința ÎCC – secția II, alcătuită de George I. Lahovari, Em. Filipescu și C. Caramaliu, în data de 1 Martie 1885, când se încheie Hotărârea nr. 144, prin care Curtea.
Operațiunile desfășurate la Spitalul Rural Nifon în perioada 1 aprilie – 18 septembrie 1884 au fost considerate justificate conform Legii Organice a Curții. Dl. Ion Episcopescu a fost declarat achitat și s-a dispus degajarea garanției depuse pentru această funcțiune.
Documentele ÎCC reprezintă o istorie autentică și sunt rezultatul Declarațiilor generale privind contul tezaurului (bugetului) pe diferiți ani. Acestea trebuiau să fie publicate în Monitorul Oficial și depuse la biroul Adunării Deputaților pentru a fi cunoscute.
În afară de declarațiile din arhivele naționale, toate Declarațiile generale ale Înaltei Curți de Conturi privind cercetarea tezaurului public pe o perioadă de aproape 50 de ani (1860-1908) au fost găsite la Biblioteca Academiei Române. Aceste documente reprezintă un adevărat tezaur și prin studierea lor s-a putut realiza o analiză precisă a evoluției bugetului țării pe fiecare an.
Articolul a fost publicat în numărul 271 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 14 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.