Iluziile de artă se nasc din atmosfera post-1918, în care nimeni nu își asuma responsabilitatea. Aici se naște și se dezvoltă mitul Generalului Averescu, care se prăbușește când realitatea lovește. Este necesară confruntarea cu realitatea pentru a distruge mitul. Textul pare scris în viitor, în anul 2025, când se așteaptă apariția Omului care să schimbe totul.
La o masă, într-o seară, câțiva tineri discutau aprins evenimentele trecute și viitoare. Unul dintre ei, cu o figură roșie, dar cu ochi frumoși și o frunte decorativă, făcea gesturi hotărâte, semn că ceva trebuie schimbat. Un altul, blond și avocat voluntar, aducea un plus de virilitate în discuții, fiind gata să treacă la fapte. Un altul, mai în vârstă, analiza evenimentele cu o privire luminată de spiritul său analitic. Toți căutau Omul care să schimbe totul.
Numele politicienilor și demagogilor au fost menționați, iar mulți au fost dezamăgiți de promisiunile neîndeplinite. Când cineva a pomenit numele generalului Averescu, a fost o tăcere tensionată, asemenea momentului când un fluture intră într-o cameră și te fixează cu ochii săi aurii.
Într-o noapte grea de vară, când totul era liniștit, un fluture intră în cameră și te fixează cu ochii săi aurii. Așa cum fluturele a perturbat liniștea, numele generalului Averescu a stârnit o tăcere tensionată în discuție. Toți căutau acel Om care să schimbe totul.Într-o lume imaginată în aerul înnegrit de fum, se conturau linii, săbii, cuie, puncte, paranteze și curbe – Omul fusese găsit, găsită imaginea ireductibilă și mândră, chipul virtuților, cavalerul patriei, țara și rasa din tâmplă până în pinten, sinteza nedreptății și, mai târziu, a gloriei nepregătite și necerute, Averescu-răbdarea, Averescu-icoana, Averescu-mântuirea, steagul, onoarea!
O! dacă ai ști, generale, în ziua când țăranii tăi îți ascund armele și își adună steagurile în cerul armistițiului impus, tu, care nu ne-ai dat izbândă, dar ne-ai redat cinstea, tu care, cu o lacrimă de nimeni văzută, ai plâns cât plânsul unei văduve și al unei mame, câtă dragoste îți înăbușe gloria, cât popor îți sărută dreapta… De-ai fi văzut cenaclul rebel, de oameni totuși nu prea tineri și care se văd după atâta vreme, izbucnind într-un glas: „Să mergem să-l vedem” și pe un tovarăș întâmpinând cu toate înțelesurile „Averescu nu poate fi în Iași”, atunci vei afla mângâierea celui ce a putut zice: „Unde sunt doi străini în numele meu…” Și vei înțelege că ai ajuns de pe acum un imaterial Semn.
Au trecut trei luni de la ieșirea asta din decorul rațiunii. Ion Vinea, publicist, s-a manifestat ca o chivuță onorată de vizita candidatului din Centru, venit la periferie să strângă mâini și voturi.
„Arena” din 9 martie 1918 găzduiește tableta lui Ion Vinea, „Amurg”.
Stările publicistului sunt radical schimbate. Citez: „Două știri contradictorii, amândouă pe seama generalului Averescu: generalul va comanda, pe viitor, un partid politic, în care va intra falanga Muncii, cu elemente din fostul guvern de tranziție spre democrație și cu nume mai mult sau mai puțin cunoscute din rezerva de integri și cinstiți care nu ne lipsesc atât pe cât se bârfește. Alta, mai conformă cu firea disciplinară a militarului, și mai teatral-literară, susține că Averescu se retrage din politică și din armată, la Bacău, pentru un sfârșit pașnic și de cuminte aureolă a unui pensionar care cândva a fost și celebru, și puternic, pentru ca să aibă vanitatea de a-și dicta memoriile. Și se întreabă atunci simpatia noastră de cetățeni obscuri, în neputința de a crede două vești care îi chinuiesc dorul și speranțele: Cum? numai atât s-a ales din falnicul militar, alb și imperativ ca o coloană, numai atât, un gest nobil și o lecție de demnitate extrapoliticiană? Numai un asfințit frumos într-o atmosferă prietenă frumoaselor asfințituri? Au n-am văzut noi în generalul Averescu, cerut de istoria țării la locul de prim-ministru, pe Sfântul Gheorghe cel Nou, menit să-mpânte moartea în balaurul gras, făcut din solzi, gheare și duhori, ai oligarhiei române?
Nu l-am crezut piatra implacabilă de hotar, între ce-a fost ieri și ce va fi mâine în această țară? N-a fost el, în ziua când s-a învederat chiar orbilor și s-au înlăturat până și ipocriziile cele mai dârze, că Parlamentul actual, la fel celorlalte din trecut, nu reprezintă nici țara și nici măcar o clasă cu unanimitate, n-a fost el singur țara, fiindcă reprezintă cele câteva zeci de regimente care au strâns în ele sănătatea și bărbăția țării? Ce semn al generalului n-ar fi fost urmat? Ce poruncă sau ce dorință fără de ascultare?
Și-n sufletul nostru își face loc îndoiala amară, apoi siguranța că această întruchipare măiestrită de virtuți, acest vlăstar pur de umanitate, n-a fost omul tare cerut de timpuri. Cavalerism și mândrie, și dispreț amețitor de înalt – da! are generalul Averescu. Dar n-a dat neam.
„Nu-i așa că istoricul clipei nu trebuie să-și facă chip cioplit?” – acestea sunt cuvintele lui Ion Vinea din romanul său „Amurg”, publicat în revista Arena în martie 1918. Personajul din poveste a renunțat la ceea ce i se cuvine și a făcut o alegere greșită. Trebuia să lupte împotriva injustiției, să se ridice împotriva oligarhiei corupte.
În imaginea de mai sus, putem vedea o discuție între generalul Henri Berthelot și generalul Alexandru Averescu pe front, în 1917. Acești doi lideri militari au avut un rol important în istoria României în timpul Primului Război Mondial.
Fiecare moment din istorie este important și trebuie să fie înțeles în profunzime. Nu trebuie să judecăm evenimentele trecute simplist, ci să le analizăm cu atenție și să învățăm din ele. Istoricul clipei trebuie să fie obiectiv și să dezvăluie adevărul, fără să-și facă o imagine distorsionată a faptelor.
