Statul național român s-a
format în urma Marii Uniri din anul 1918 și autoritățile au dorit
să realizeze o radiografie detaliată a situației țării după
trecerea unui deceniu. A fost o evoluție normală în epoca în care
imperiile vaste nu mai rezistau dorinței popoarelor de independență
și a urmat apoi alegerea unei căi proprii de dezvoltare.
Recensământul din 1930 a adus rezultate interesante pentru
decidenții politici și pentru istoricii care erau dornici să
descrie evoluția economică și instituțională a tânărului
organism statal. Anuarul statistic rezultat a fost mult mai detaliat
decât vor realiza experții comuniști tocmai în anul 1957.
S-a scris pe larg că România
nu era un stat dezvoltat deoarece nu avea suficiente orașe și
populația urbană era scăzută din punct de vedere numeric. Anuarul
statistic apărut din 1936 conține datele despre numărul de orășeni
și situația era deosebit de interesantă. Orașele mari începeau
să se dezvolte din ce în ce mai mult și cursa era dominată de
București, centru urban ce avea deja 631.288 de suflete, prea multe
chiar în raport cu populația totală.
Situația nu era însă
singulară la nivel planetar, existând o tendință universală de
concentrare acolo unde se oferă salarii mai mari. Aproximativ un om
din 29 locuia în capitală și valuri de săteni se îndreptau spre
centrul industrial în plină ascensiune. Sporul de populație a fost
de peste 32.000 de persoane pe an în perioada 1930 – 1941.
Deschiderea de fabrici noi cu un număr sporit de muncitori și cu
salarii bune în raport cu mediul sătesc atrăgea țăranii sătui
să trudească pe ogoarele arse de soarele nemilos. Recoltele nu erau
suficient de mult apreciate de către clienți și astfel veniturile
erau prea mici în raport cu necesitățile familiilor numeroase.
Capitala se dezvolta împreună cu orașul Ploiești, principalul
furnizor de petrol al României și unica sursă integrată de
extracție și prelucrare a țițeiului. Orașul aurului negru avea
77.325 de persoane recenzate. Înflorea și localitatea Giurgiu, port
ce asigura exportul de hidrocarburi și importul de produse pentru
capitală. Avea 30.348 de cetățeni înregistrați în acte la 30
decembrie 1930.
Chișinăul, doilea centru urban al României Mari
Fiecare provincie istorică
avea o fostă capitală ce atrăgea ca un magnet populația comunelor
învecinate. Chișinăul era al doilea centru urban al României Mari cu 117.016 de orășeni și se afla relativ aproape de Iași,
capitala Moldovei medievale și moderne având 102.595 locuitori.
Istoricii sunt atinși de megalomanie și mereu doresc să scrie
despre fabrici, armate, orașe sau bătălii uriașe și astfel să
rămână cumva în paginile cărților, să nu piară în
necunoscut.
Cernăuți era o așezare ce domina Bucovina și nordul
Moldovei prin cei 111.147 de oameni și era o adevărată capitală
economică, științifică și culturală. Dezvoltarea regiunii ar fi
fost posibilă la o scară mai mare dacă Uniunea Sovietică s-ar fi
implicat în schimburile comerciale internaționale în mod rațional
și normal.
Fostele teritorii de dincolo de Carpați erau dominate de
renumitul oraș Cluj, cel ce avea 100.844 cetățeni și era în plin
proces de creștere demografică. Era concurat de către Timișoara
prin cei 91.866 de oameni, capitala Banatului dominând regiunea din
punct de vedere demografic, economic și cultural.
Piața Sfântul Gheorghe din Timișoara, în perioada interbelică (© iMAGO Romaniae)
Zestrea edilitară
era sporită în fiecare zi și cererea de materiale de construcție
era mereu ridicată. Forma împreună cu Aradul din apropiere (77.225
locuitori) un adevărat pol de dezvoltare, o mare parte din mărfurile
exportate sau importate trecând prin zonă. Erau două centre urbane
înfloritoare la doar 60 de kilometri distanță și ar fi fost
perspective frumoase de dezvoltare prin atragerea populației din
regiunile deluroase și muntoase. Sporirea numărului de fabrici ar
fi generat sosirea unui val de săteni dornici de un trai mai bun.
Mai la nord se afla orașul
Oradea, cel ce era un pol al construcțiilor cât mai luxoase,
minoritatea evreiască bucurându-se de-o prosperitate deosebită. Se
afla la numai 114 km de Arad și poziția pe linia ferată ce făcea
legătura cu orașul Cluj asigura o înflorire a afacerilor. Se afla
la 152 km de centrul urban ce domina Transilvania. Cetatea de pe
malul Crișului Repede avea 82.355 de locuitori și se moderniza de
la o zi la alta prin respectarea arhitecturii specifice. Partea de
nord a României era dominată de Satu Mare, cel care dispunea de
49.917 locuitori și de industrie. Se afla la 145 km de Oradea și
începea să atragă oameni tineri și dornici de afirmare.
Fiecare județ avea câte un
oraș ce se dezvolta prin acțiunile autorităților și ale
politicienilor vremii, dar nu erau organizate campanii violente de
smulgere a oamenilor din mediul lor tradițional. Populația urbană
a României Mari era deja de 20,1% și se poate spune că era exact
proporția potrivită pentru a asigura aprovizionarea cu alimente și
nici să nu fie o scădere demografică prin creșterea numărului de
orășeni, cei ce nu doreau prea mulți copii.
Foișorul pompierilor din orașul Bazargic, din Cadrilater (© iMAGO Romaniae)
Orașe mari se
dezvoltau peste tot și, din păcate, astăzi se știe mai puțin
despre aceste centre urbane aflate pe teritoriul altor state.
Bazargic avea 29.938 de orășeni și Cetatea Albă ajungea chiar la
33.495. Orașul de la limanul Nistrului nu putea să progreseze din
cauză că relațiile cu Rusia sovietică erau întrerupte și chiar
pescuitul în regiune era periculos, grănicerii comuniști stând cu
cartușul ucigător pe țeavă.
Sunt numai câteva exemple
despre centrele urbane care progresau în epoca denumită astăzi
interbelică. Existau orașe înfloritoare în toate regiunile țării
și erau înregistrate evoluții deosebite din punct de vedere
economic, demografic, urbanistic și cultural, dar tocmai acest
progres a deranjat și s-a ajuns la o gravă afectare în anii de
război. Acum se trăiește cu iluzia că numai în perioada
comunistă s-a construit ceva deosebit, dar tocmai cei debarcați de
pe tancurile sovietice au distrus România Mare.
Urbanizarea a fost
un proces care a decurs de la sine după model occidental și n-ar fi
fost nevoie de înființarea de lagăre de concentrare pentru a se
putea realiza o dezvoltare economică. Fiecare centru urban absorbea
populația rurală și ponderea sătenilor în masa totală a
locuitorilor României începea să se reducă prea repede. Țăranii
erau cei care asigurau menținerea unui mare efectiv de tineri prin
natalitatea ridicată, părinții din mediul urban preferând să se
concentreze pe puțini copii.
Din păcate, realizările
interbelice au fost distruse în mare parte în anii războiului
mondial prin bombardamente de artilerie și de aviație și astăzi
oamenii pot crede că s-a construit numai din ordinele celor care au
debarcat de pe tancurile sovietice. Multe orașe românești au fost
ocupate și s-a făcut totul pentru a se uita perioada interbelică.
Foto sus:
Chişinău (colaj). Carte
poștală din perioada interbelică (©
iMAGO Romaniae)
Mai multe pentru tine…