România Mare a suferit distrugeri din partea vecinilor săi dornici de expansiune teritorială, iar teritoriul său a fost ocupat de trupele Armatei Roșii până în 25 octombrie 1944. A urmat o perioadă de suprimare a valorilor naționale și de pregătire intensă pentru un posibil conflict global. Iosif Stalin își dorea să realizeze o revoluție mondială sau să cucerească Pământul în numele ideologiei comuniste. Popoarele eliberate din Europa erau considerate muncitori sau carne de tun în numele unei credințe ireale.
Industria României a fost supusă unei presiuni mari pentru a produce mărfuri cu destinație strategică, ajungând în 1952 la peste 153.000 tone de fontă și 410.475 tone de oțel. Aceste materiale erau folosite pentru producția de muniții în cantități semnificative, conform planurilor de la Kremlin.
Moartea lui Stalin în martie 1953 a perturbat planurile secrete de la Moscova, iar în 1954 producția a scăzut la puțin peste 114.000 tone de fontă și 321.000 tone de oțel. Aceste scăderi au afectat rentabilitatea furnalelor de la Reșița și au dus la dezechilibre economice în regiune. Mineritul nu era nici el rentabil, cantitatea de huilă extrasă scăzând de la 360.831 tone în 1953 la 180.274 tone în 1955.
Cu toate acestea, statul comunist a reușit să compenseze cheltuielile din industria grea cu fonduri din alte sectoare, menținând un progres aparent planificat științific. Manevrele financiare erau posibile datorită terorii exercitate în toate domeniile de activitate. Fabricile nerentabile erau menținute artificial de stat, într-un sistem concurențial care nu ar fi putut susține aceste întreprinderi.
Scăderile bruște indicau disfuncționalități în sistemul economic, iar fabricile erau menținute în viață prin artificii financiare și împrumuturi. După 1989, sistemul s-a prăbușit, iar industria de armament a suferit, ducând la declinul economiei din zonă. Fabricile din era comunistă au dispărut odată cu scăderea cererii de armament.
Foto sus: Aspecte din munca oțelarilor de la Reșița
