Dobrogea a devenit parte a României după Războiul de Independență și a păstrat specificul otoman și la sfârșitul secolului al XIX-lea. Situația satelor dobrogene la acea vreme este detaliată de doctorul Gheorghe Crăiniceanu în volumul său „Igiena țăranului român” din 1895.
Satul românesc se distinge de cel tătăresc prin prezența multor arbori în satele creștine, în timp ce satele tătărești sunt lipsite de vegetație. Unele sate nu au o organizare clară, cu locuințe într-o stare primitivă, lipsite de plantații și păduri. În județul Constanța, comunele sunt fie foarte depărtate unele de altele, fie foarte aproape pe malul Dunării, dar lipsesc șoselele bune.
Tătarii construiesc locuințe mici și fragile, cu ferestre mici sau acoperite cu hârtie sau țiplă. Soba este adesea deschisă afară, iar uneori folosesc mangalul, care produce mult fum. Casele tătărești sunt compuse dintr-o intrare cu o sobă, folosită ca bucătărie, și o cameră cu tavan scăzut, fără pat. Curțile sunt adesea împrejmuite cu pietre sau cărămizi neterminate.
Românii, turcii, nemții și găgăuții au în general case mai bune. Casele musulmanilor sunt umede și lipsite de lumină și ventilație. Casele creștinilor sunt mai bine întreținute, cu intrare, tindă, sobă și una sau două camere. Majoritatea caselor nu sunt văruite și sunt acoperite cu stuf sau olane. Zidurile sunt făcute din nuiele, piatră sau chirpici. În interior, există paturi curate și confortabile.
Dobrogea a devenit parte a României după Războiul de Independență. Era 14 noiembrie 1878 când Regele Carol I lansa două proclamații fundamentale pentru România. Prima era adresată celor mai noi cetățeni români: dobrogenii. Proclamația Domnitorului României către dobrogeni a fost tipărită în limbile română, turcă, greacă și bulgară, fiind răspândită în foi volante, pe întreg teritoriul dobrogean. Cealaltă proclamație era destinată Armatei Române.
În ziua de 14 noiembrie 1878, trupele române au trecut Dunărea pe la Brăila înaintând spre Tulcea, ce era sangeacul (capitala) pașalâcului Dobrogea. La 23 noiembrie 1878, trupele au ajuns la Constanța.
Tătarul clădește șubred, locuințe mizerabile, mici în raport cu numărul locuitorilor, fereastra nu se deschide, e de tot mică și lipită cu hârtie ori țiplă, rar cu geam. Soba se deschide adeseori afară, iar musulmanii întrebuințează uneori mangalul, care este un izvor bogat de a produce oxid carbonic; altă dată ard tezic în loc de lemne, și cum tezicul e bălegar uscat, face un fum ce infectează aerul. Casa tătarului se compune dintr-o intrare, unde e un coș sau sobă cu vatră, ce le servește de bucătărie, și dintr-o cameră cu tavan foarte jos; patul lipsind, e înlocuit de o rogojină pe care se culcă. Curțile tătărești sunt adesea îngrădite cu pietre sau cu cărămidă nearsă, din care își fac și casele, care nu sunt lipite pe dinafară.
Românii, turcii, nemții și găgăuții au în general case bunișoare. Casele musulmanilor au un aer umed și infect, de obicei fiind lipsite de lumină și de ventilație. Casele mai bune ale creștinilor au o intrare, tindă, în care este coșul sau soba cu vatra, și încă una sau două camere. La multe din ele tavanul este de 2 m, ferestrele suficiente și putându-se deschide; nu sunt însă toate casele văruite; în cea mai mare parte sunt acoperite cu stuf și rareori cu olane. Zidurile sunt de nuiele, piatră ori chirpici (un fel de cărămidă de pământ neras). În casă e pat curat cu așternut confortabil. Alături cu casa, fără a fi însă lipit de ea, este coșarul vitelor, bine întreținut, dar băligarele sunt în mare parte prin curte. Curtea este îngrădită cu pietre, gard de nuiele sau cu chirpici. În casă este curățenie. Străzile sunt largi, casele bine aliniate, mai cu seamă în comunele cu însurăței ori de împroprietăriți din nou, ale căror case în total sunt făcute conform prescripțiilor igienice. În timpul din urmă s-au observat îmbunătățiri și la casele tătarilor și cele vechi ale românilor, ce s-au spoit cu var.
